Șase litere
Să vă spun?
Mai bine nu.
Totuși, vreau să vă spun. Arde în mine dorința de a vă spune și vouă, poate vreți să știți.
V-a plăcut vreodată ceva ce nu ați cunoscut niciodată? Acel ceva căruia îi știți doar numele, dar care vă poate schimba starea de fiecare dată când îl auziți. Pielea de găină și bătăile accentuate ale inimii sunt doar câteva dintre efectele secundare. Mintea îți zboară pe cine știe ce meleaguri, liberă și fericită.
Nu știu la ce vă gândiți voi zilnic, dar mi-ar plăcea să aflu într-o zi. Vă pot spune însă, la ce îmi stă mie gândul de când eram un pui de om și până acum, când am ocazia și pot face acest lucru și se pare că Universul e de partea mea.
Sunt doar șase litere nevinovate care au o putere nemaipomenită asupra sufletului meu. Ele sunt speranța mea. TEATRU.
Sună așa magic în mintea mea atunci când sunt rostite cu pasiune de către cei care știu ce înseamnă. Este singurul cuvânt pe care nu îl pot descrie cu alte cuvinte, par mult prea banale. E nevoie de cuvinte cu mare încărcătură emoțională care să descrie perfect cum mă simt eu într-un teatru, la orice piesă de teatru. Și până la urmă, TEATRU nu e un simplu cuvânt... e o stare de bine, de fericire sau chiar de melancolie.
Nu pot să spun mai multe despre asta, simt că aș eclipsa adevărata valoare a acestui dar. Exact, asta este teatrul pentru cei care îl apreciază, un dar venit de departe care a poposit și în inima mea de foarte multă vreme și nu cred că va pleca vreodată.
Nu vreți să știți cum e să îi vezi pe alții făcând perfect ceea ce îți dorești tu și știi că poți face. Ideea e că nu știu nici eu, e un sentiment aparte. Mă bucură pasiunea cu care fac asta, dar mă întristează că nu sunt eu în locul lor. Scene mult prea mici pentru oameni așa mari. Oameni care vor ajunge departe căci talentul lor e unul aparte și fiecare e unic.
Îmi lipsește curajul. Curajul de a afla dacă sunt sau nu din lumea asta, dacă pentru asta m-am născut. Îmi e teamă că voi descoperi că nu e așa, că imaginația mea bogată a proiectat totul și că pasiunea mea este una impusă chiar de mine. Prefer să cred că asta trebuie să fac și că ăsta e drumul meu în viață, decât să accept că totul a fost o minciună.
Și curajul? Cu el cum rămâne? Poate mi-l va aduce cineva într-o bună zi într-un glob de cristal și îl voi păstra pentru ziua în care voi fi nevoită să îl folosesc.
Presimt că ziua aceea e din ce în ce mai aproape, sper doar că nu va fi mâine. Nu știu dacă aș putea rezista unui val așa mare de fericire.
Mai bine nu.
Totuși, vreau să vă spun. Arde în mine dorința de a vă spune și vouă, poate vreți să știți.
V-a plăcut vreodată ceva ce nu ați cunoscut niciodată? Acel ceva căruia îi știți doar numele, dar care vă poate schimba starea de fiecare dată când îl auziți. Pielea de găină și bătăile accentuate ale inimii sunt doar câteva dintre efectele secundare. Mintea îți zboară pe cine știe ce meleaguri, liberă și fericită.
Nu știu la ce vă gândiți voi zilnic, dar mi-ar plăcea să aflu într-o zi. Vă pot spune însă, la ce îmi stă mie gândul de când eram un pui de om și până acum, când am ocazia și pot face acest lucru și se pare că Universul e de partea mea.
Sunt doar șase litere nevinovate care au o putere nemaipomenită asupra sufletului meu. Ele sunt speranța mea. TEATRU.
Sună așa magic în mintea mea atunci când sunt rostite cu pasiune de către cei care știu ce înseamnă. Este singurul cuvânt pe care nu îl pot descrie cu alte cuvinte, par mult prea banale. E nevoie de cuvinte cu mare încărcătură emoțională care să descrie perfect cum mă simt eu într-un teatru, la orice piesă de teatru. Și până la urmă, TEATRU nu e un simplu cuvânt... e o stare de bine, de fericire sau chiar de melancolie.
Nu pot să spun mai multe despre asta, simt că aș eclipsa adevărata valoare a acestui dar. Exact, asta este teatrul pentru cei care îl apreciază, un dar venit de departe care a poposit și în inima mea de foarte multă vreme și nu cred că va pleca vreodată.
Nu vreți să știți cum e să îi vezi pe alții făcând perfect ceea ce îți dorești tu și știi că poți face. Ideea e că nu știu nici eu, e un sentiment aparte. Mă bucură pasiunea cu care fac asta, dar mă întristează că nu sunt eu în locul lor. Scene mult prea mici pentru oameni așa mari. Oameni care vor ajunge departe căci talentul lor e unul aparte și fiecare e unic.
Îmi lipsește curajul. Curajul de a afla dacă sunt sau nu din lumea asta, dacă pentru asta m-am născut. Îmi e teamă că voi descoperi că nu e așa, că imaginația mea bogată a proiectat totul și că pasiunea mea este una impusă chiar de mine. Prefer să cred că asta trebuie să fac și că ăsta e drumul meu în viață, decât să accept că totul a fost o minciună.
Și curajul? Cu el cum rămâne? Poate mi-l va aduce cineva într-o bună zi într-un glob de cristal și îl voi păstra pentru ziua în care voi fi nevoită să îl folosesc.
Presimt că ziua aceea e din ce în ce mai aproape, sper doar că nu va fi mâine. Nu știu dacă aș putea rezista unui val așa mare de fericire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu