Conversație cu mine

La tine-n suflet cum mai e? Cald? Bine? Sau e rece și obscur?

Ai trecut prin atâtea lucruri rele încât crezi că îți e bine, dar nu e deloc așa. Mereu e loc de mai bine și de foarte bine.
Ruinele sufletului tău încep să devină o atracție turistică pentru orice străin care pășește pragul zâmbetului tău larg. Ai un zâmbet frumos, știi deja că intimidează până și o inimă de fier. Dar te ascunzi, te ascunzi în spatele lui și te doare.

Ai devenit dependentă de bine și de tot ce îți face bine, dar ai ceva ce îți face bine? Cred că ai avut și nu prea mai ai și asta te debusolează și mai tare.
Plasa de povești în care te-a atras a fost mult prea mare pentru sufletul tău fragil, iar când aceasta s-a rupt ai căzut în marele neant al lumii. Te-ai văzut singură și ai început să plângi. Și ai plâns multe zile lumină și încă o mai faci. Înoți în marea de speranțe pe care încă o mai ai în inima ta care abia mai pulsează într-un ritm destul de bizar și destul de încet.

Simți că duci lipsă de tine la orice pas și te seacă din ce în ce mai mult de tine. Începi să realizezi că din vechea ta poză mai rămâne doar rama prăfuită pe care oricum o vei arunca într-o zi. Bandiții Vestului Sălbatic ți-au jefuit până și ultima urmă de viață din tine și nu te-ai opus nicio secundă când au făcut asta. Ai privit ca un spectator din primul rând când identitatea ți-a fost furată și ai tăcut.

Și încă taci. De ce taci?
De ce nu strigi din adâncul inimii? Unde e inima ta?
Destinele înșelate nu tac, ele se revoltă și câștigă. Ele duc războaie seculare cu ele înseși și nu se plâng, nu au voie să facă asta.

Mă gândesc adesea că la tine e altceva. Poate doar a venit iarna și sufletul ți-a înghețat pe malul lacului pustiu din parc.
Sau poate te-a schimbat.

Cum cine?
Viața.